230 de ani de la Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului

230 de ani de la Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului

1. Ce este Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului ?

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 este imaginea proiectată a Revoluției franceze, fondatoarea unei societăți noi ȋn ȋntreaga lume. Nu este o creație ex nihilo (din nimic, inspirațiile sale fiind numeroase), ci este un act solemn care permite să declare, adică să facă cunoscut. În acest sens, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 este constitutivă și normativă în Franța, în același mod ca Bill of Rights din 1689 în Anglia sau Declarația de Independență a Statelor Unite (United States Declaration of Independence) din data de 4 iulie 1776 [1].

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului este compusă dintr-un preambul şi 17 articole, fiind semnată la data de 26 august 1789. Aşadar, pe data de 26 august 2019, s-au ȋmplinit 230 de ani de la primul text fundamental care pune bazele democrației moderne, iar prevederile sale sunt parte din dreptul pozitiv [2] francez și se plasează la cel mai înalt nivel al ierarhiei normelor în Franța.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului stabileşte o serie de drepturi individuale, printre care libertatea şi egalitatea oamenilor după cum afirmă articolul 1 : „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi…” („les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droits…”), sau suveranitatea națiunii, menită să guverneze prin reprezentanți aleși după cum afirmă articolul 3 : „Principiul oricărei suveranități rezidă în națiune. Nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea” („Le principe de toute souveraineté réside essentiellement dans la nation. Nul corps, nul individu ne peut exercer d’autorité qui n’en émane expressément”).

2. Context

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului nu a fost pregătită în liniște de un mic cenaclu izolat de unii juriști. Ea se naște ȋntr-un moment revoluționar deosebit de agitat, urmare a revoluției franceze, iar subiectul elaborării ei ajunge înaintea Adunării Constituante imediat după 14 iulie 1789 (simbolizând căderea Bastiliei, adică sfârșitul definitiv al monarhiei „absolute”, deci sfârșitul Vechiului Regim prin înlocuirea lui cu Prima Republică și accelerarea procesului popular revoluționar). Revoluția a condus la desființarea feudalismului și privilegiilor feudale la 4 august 1789 și reechilibrarea relațiilor dintre Biserică și Stat. Această perioadă fundamentală a istoriei franceze reprezintă un precursor important al revoluțiilor Europei.

Ratificată pe 5 octombrie de către Ludovic al XVI-lea sub presiunea Adunării Constituante și a revoluționarilor veniți la Versailles, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului servește ca preambul la prima Constituție a Revoluției franceze, adoptată în 1791, cât și la Constituțiile din 1852, 1946 și 1958. Valoarea sa constituțională a fost recunoscută de Consiliul Constituțional francez încă din 16 iulie 1971.

Declarația drepturilor omului a fost dezbătută si elaborată, într-o atmosferă condusă de necesitatea istorică, de Adunarea Constituantă între 20 și 26 august 1789, adoptând astfel cele 17 articole. Declarația din 1789 se bazează pe proiecte precum cel al lui La Fayette. În 1789, moțiunea La Fayette a fost prima prezentată Adunării Constituante în vederea proiectului de Declarație a Drepturilor Omului. La Fayette prezintă un text inspirat din Declarația americană din 1776. Acesta va fi unul dintre cele trei selectate de Adunare la 18 august pentru a dezvolta proiectul final.

Ultimele articole din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului sunt adoptate la 26 august 1789.

3. Text de referință ȋn ȋntreaga lume

În ziua de 26 august 1789, deputații Adunării Constituante nu au elaborat doar o declarație de drepturi numai pentru Franța, ci pentru ȋntreaga omenire, dorind să înscrie adevărul şi drepturile fundamentale din toate timpurile și din toate țările pentru totdeauna.

Drepturile omului sunt drepturile inalienabile și indivizibile ale tuturor ființelor umane, indiferent de naționalitate, locul de reședință, sexul, originea etnică sau națională, culoarea, religia, limba sau orice altă condiție. De-a lungul istoriei recunoașterea acestor drepturi a fost treptată. La nivel european, în cadrul Consiliului Europei, în cadrul Comunității Europene (CE) și apoi a Uniunii Europene (UE). La nivel internațional, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și crearea Națiunilor Unite (ONU).

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 a inspirat multe alte texte ale drepturilor omului la nivel internațional precum Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Națiunile Unite la 10 decembrie 1948, sau Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (convenție ratificată și de România, la data de 20 iunie 1994).

4. Concluzie

Fiecare mare mișcare socială, fiecare revoluție aduce o lumina în istoria umană : viitorul se află în această direcție.

Prin urmare, Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 este un document major deoarece domeniul său de aplicare este universal. Aceasta stabilește principiile fundamentale ale omului. Dar declarația din 1789 nu este doar un text care se limitează la precizarea unor principii generale fundamentale, aceasta constituie un set normativ folosit de cele mai înalte Instanțe internationale şi State ale lumii.

Prin urmare, Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 reprezintă produsul schimbărilor politice și sociale pe care le-a cunoscut lumea încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea dar şi cel mai potrivit reper pentru climatul politic de ieri, de azi şi de mâine. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 ne aminteşte că suntem liberi şi egali ȋn drepturi, iar poporul își păstrează suveranitatea şi are dreptul exclusiv de a exercita autoritatea prin reprezentanți aleși, deoarece nici o altă autoritate/persoană nu are putere politică într-un stat dacă nu emană de la popor. Acest principiu fundamental ȋl găsim nu numai ȋn articolul 3 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789, ci şi ȋn Constituția României ȋn articolul 2 intitulat „Suveranitatea”:

(1) Suveranitatea natională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea ȋn nume propriu”.

 

 

[1] Idei similare pot fi găsite între Declarația drepturilor omului și le cetățeanului din 1789 și Declarația americană de independență, aceasta din urmă proclamă libertatea, egalitatea, dreptul de a constitui un stat liber dacă guvernul nu ia în considerare libertatea. Filozofii vremii erau foarte încântați de declarația americană, iar reprezentanții francezi erau încurajați să scrie o declarație. Cu toate acestea, perspectivele sunt diferite. Declarația americană este o revoluție politică, conservatoare, care se referă la trecut. Textul francez joacă cartea modernității, impregnată de raționalism, individualism sau chiar universalism. În America, drepturile cetățenilor sunt constituționalizate direct. În Franța, obiectivul este fondarea unei noi ordine civile și politice.

[2] Dreptul pozitiv este dreptul instituit de oameni, el reprezintă un set de reguli (legi pozitive) și jurisprudență (decizii judiciare), fiind ȋntotdeauna raportat la o societate : dreptul roman, dreptul românesc, dreptul francez, etc.

More articles